În data de 1 noiembrie 2025 se împlinește un secol de la întronizarea primului Patriarh al României, Miron Cristea, moment ce a marcat oficial ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și începutul unei noi etape în viața spirituală a poporului român.
După Marea Unire din 1918, devenea tot mai evident că Biserica Ortodoxă Română, unită la rândul ei prin slujitori și tradiție, trebuia să primească un statut pe măsura noii realități naționale. Înființarea Patriarhiei Române a fost hotărâtă la începutul anului 1925, confirmată prin decret regal și recunoscută ulterior de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
Această recunoaștere consfințea împlinirea firească a unei Biserici care, de-a lungul veacurilor, a păstrat neclintită credința și unitatea neamului românesc. Printre cei care au sprijinit cu hotărâre acest ideal s-a numărat și Episcopul Miron Cristea, participant la Adunarea Națională de la Alba Iulia, locul unde s-a pecetluit unirea provinciilor românești.
Actul întronizării a avut loc la 1 noiembrie 1925, la Palatul Regal și la Catedrala Patriarhală din București, în prezența Regelui Ferdinand I, a Reginei Maria, a membrilor Sfântului Sinod și a numeroși clerici și credincioși.
După citirea actului de investire, Regele Ferdinand i-a oferit noului patriarh cârja patriarhală, în semn de autoritate și binecuvântare. Procesiunea de la Palat până la Catedrala Patriarhală s-a desfășurat în pas domol, pe jos, în mijlocul mulțimii care își aclama cu emoție primul patriarh.
Ceremonia s-a încheiat cu o slujbă de mulțumire și cu mesaje din partea ierarhilor români și a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe surori. Ziua a continuat cu manifestări culturale și festive, un concert la Ateneul Român și un dineu oferit la Palatul Regal în cinstea noului patriarh.
Miron Cristea s-a născut la Toplița, în 1868. După două decenii de slujire ca episcop al Caransebeșului, a devenit Mitropolit Primat al României (1920–1925) și apoi Patriarh până la trecerea sa la Domnul, în 1939.
A fost un om de cultură rafinată și un spirit vizionar. În perioada sa de păstorire, a sprijinit puternic învățământul religios, a reînființat seminarii teologice și a inițiat primele demersuri concrete pentru Catedrala Mântuirii Neamului, visul pe care generațiile următoare l-au împlinit aproape un secol mai târziu.
Ca membru al Academiei Române, a promovat cultura românească și a folosit pentru prima dată sintagma „luceafărul poeziei românești” referindu-se la Mihai Eminescu, expresie care a intrat definitiv în conștiința națională.
