În satele și orașele noastre din Voivodina, acolo unde odinioară glasul copiilor răsuna în limba română pe coridoarele școlilor, astăzi se simte un gol. Un gol care nu e doar fizic, ci spiritual. Clasele cu predare în limba română se împuținează. În unele locuri, s-au închis deja. În altele, mai supraviețuiesc cu greu. Nu din lipsă de cadre sau sprijin, ci pentru că tot mai puțini părinți aleg să-și înscrie copiii în aceste clase. Asta e realitatea. Și e una care doare.
Dar ceea ce doare mai mult decât orice statistică este nepăsarea. Poate nu voită, ci tăcută, venită din oboseală, din lipsă de încredere, din teamă că „nu le folosește mai târziu”. Mulți părinți se întreabă dacă are rost. Dacă limba română mai are viitor în Serbia. Dacă nu cumva e mai bine să-și îndrume copilul direct către limba majoritară, spre o cale mai „practică”. Dar întrebarea nu este doar dacă are rost, ci: ce pierdem dacă renunțăm?
Limba română nu este un simplu instrument de comunicare. Ea este ceea ce ne leagă de rădăcinile noastre, de părinți, de bunici, de cântecele și poveștile care ne-au format. Este cheia cu care descuiem sufletul neamului nostru. Dacă o pierdem, pierdem legătura cu cei care au venit înaintea noastră. Dacă copiii noștri nu o mai vorbesc, întrerupem un lanț viu de memorie, tradiție, cultură și demnitate.
Limba maternă rămâne spațiul în care ne simțim acasă, o expresie a identității noastre, care ne unește trecutul cu ceea ce devenim. Un copil care învață în limba română nu pierde nimic. Dimpotrivă, câștigă o bogăție interioară, o deschidere către două lumi. Va vorbi limba majoritară, dar va simți limba română. Va citi autori sârbi, dar va putea înțelege și lirismul lui Eminescu, forța lui Rebreanu, profunzimea lui Blaga. Va fi un om mai bogat, mai complet.
Școala în limba română nu este o relicvă a trecutului. Este un drept câștigat cu greu, încă din secolul al XVIII-lea, când românii din Banat, prin eforturile bisericii și ale comunității, au reușit să obțină școli în limba lor. Un drept pentru care au luptat generații întregi, iar noi astăzi, paradoxal, renunțăm la el de bunăvoie. Nu este doar o alegere școlară, este temelia unei prezențe românești demne și asumate pe aceste meleaguri. În spatele fiecărei clase în limba română stă o întreagă comunitate care a crezut în continuitate. Care a visat ca și nepoții să se poată prezenta cu mândrie: „Sunt român din Serbia”. Iar acest vis se clădește în fiecare an, prin fiecare copil înscris.
Ne place să ne mândrim cu tradițiile noastre, cu cântecele, cu portul, cu bisericile noastre românești. Ne mândrim când auzim la radio sau la televiziune românească un cuvânt despre satul nostru. Dar mândria nu e suficientă dacă nu se transformă în responsabilitate. Fără școală, toate acestea devin doar amintiri. Un muzeu viu care se golește, încetul cu încetul.
Decizia e în mâinile noastre, ale părinților. Noi alegem. Noi hotărâm dacă ducem mai departe ceea ce am primit sau dacă lăsăm să se stingă în noi. Iar copiii, chiar dacă acum nu înțeleg tot, vor înțelege mai târziu. Și ne vor mulțumi. Pentru că le-am oferit un dar pe care nimeni altcineva nu-l putea oferi: rădăcina.
E ușor să spui „nu contează”, „vor învăța acasă”, „ajunge o oră de religie”. Dar școala este mai mult decât predare: este formare, este ambient, este spirit. E locul unde copilul simte că limba lui e firească, normală, recunoscută. Unde nu trebuie să se explice, unde nu e „altfel”.
Alegerea este în mâinile părinților. Nu e vorba de un gest simbolic, ci de un act de responsabilitate. Înscrierea la clasele românești nu este o favoare făcută cuiva, ci un drept al copilului vostru și o datorie morală față de rădăcinile noastre. Dacă vrem să mai existăm ca români aici, nu cu vorba, ci cu fapta, acesta este locul de unde trebuie să începem. Pentru că, oricât de dur ar suna, fără școală în limba română, dispare și limba, și comunitatea, și noi odată cu ele. Iar la un asemenea pericol nu avem voie să rămânem indiferenți.
Copiii noștri merită să știe cine sunt. Iar limba e cea care le va aminti asta, mereu.
